Odată cu Floriile, România intră oficial în zodia ipocriziei naționale, marcând începutul unui sprint creștin de final de sezon. Săptămâna Mare devine astfel o veritabilă paradă a credinței de ultim moment, un Black Friday al conștiinței unde românul se înghesuie să-și achite taxa simbolică de ortodox. După un an întreg de „reduceri morale masive”, brusc, ne descoperim o evlavie nebănuită. Casele se curăță, privirile devin spășite, iar bisericile se umplu de o evlavie care miroase, uneori, mai tare a infracționalitate decât a tămâie, sub privirile îngăduitoare ale divinității chemate la o inspecție generală.
De la șpagă la cruci largi, o resetare spirituală rapidă
Spectacolul este fascinant: aceiași oameni care până mai ieri negociau șpăgi, fentau statul sau își mințeau aproapele cu seninătate, stau acum cuminți la coadă la lumânări. Interlopi și „băieți de succes”, obișnuiți să rezolve problemele cu pumnul sau cu vrăjeala, își fac cruci largi și apăsate, ca și cum acest gest ar reseta instantaneu toate mizeriile acumulate în ultimele luni. Este o formă de filantropie selectivă, unde pomana dată din ceea ce s-a furat ține loc de căință reală, într-un exercițiu de imagine care funcționează perfect pe axa biserică-mall.
Răstignirea gastrică, adevărata victorie a postului
Dar revelația din jurul icoanelor este doar preludiul adevăratului sacrificiu, care are loc acasă, la masă. După un post, lung sau scurt, în funcție de rezistența stomacală, românul se aruncă asupra mielului, drobului și cozonacului cu o pasiune care anulează orice urmă de smerenie. Intestinul devine altarul pe care se aduc jertfe culinare până la epuizare, într-o veritabilă „răstignire gastrică”. Performanța la masa de Paște pare a fi singurul obiectiv real, o recuperare forțată a tot ce s-a pierdut prin cumpătare. Odată ce acest amestec de smerenie și haleală se scurge în canalizări, viața revine, tot brusc, la programul obișnuit, cel de haiduc, până la următoarea sărbătoare.
