România a reușit o performanță demnă de manualele de magie: au dispărut 200 de mașini sechestrate de ANAF. Nu de la cetățeni, ci direct din depozitele statului. Într-un gest de o ironie supremă, platforma digitală de licitații lansată cu surle și trâmbițe prin PNRR a scos la iveală marele truc – statul a confiscat de la hoți, iar hoții au confiscat înapoi de la stat. Răspunsul oficial? „Suntem în plin proces de inventar”. O frază care nu e o minciună, ci definiția ontologică a României: un loc unde până termini de numărat ce ai, ai deja mai puțin.
O istorie ilustrată a șterpelitului: de la foame la vocație
Furtul românesc a evoluat spectaculos de-a lungul deceniilor. Dacă în anii ’80 se fura din disperare și „redistribuire tactică”, anii ’90 au adus democratizarea prăduielii, de la CAP-uri la bănci și piramide financiare. În anii 2000, hoția s-a rafinat, s-a legalizat și s-a mutat în Parlament sub forma „parandărătului” – acea taxă nescrisă fără de care nicio construcție nu stă în picioare. Astăzi, suntem în era digitală a furtului: consultanțe fictive, angajați fantomă și prescripții pe bandă rulantă. Nu e crimă organizată, e teatru pur, unde victima e complice, iar martorul e analist politic.
Furtul intelectual și marea loterie a votului
Dar cel mai periculos „tun” nu e cel din buzunare, ci cel din creiere. Doctoratele plagiate au creat o generație de impostori cu ștampilă care conduc ministere și decid destine. Este singurul furt care se multiplică singur, producând hoți cu diplomă. Peste toate acestea tronează „furtul sacru”: cel al votului. Un furt infrastructural, curat și extrem de profitabil, pentru că cine fură votul decide cine anchetează și cine face inventarul. Mașinile dispărute de la ANAF sunt doar metafora perfectă a unui circuit închis: un stat care fură, cetățeni care fură și funcționari care fură ce a rămas.
