Statul român continuă să cheltuiască anual zeci de milioane de euro pentru chirii destinate sediilor instanțelor și parchetelor, în loc să investească într-o infrastructură proprie, durabilă. De ani întregi, o parte importantă a sistemului judiciar funcționează în clădiri închiriate, iar costurile sunt suportate integral din bani publici, fără ca problema să fie rezolvată structural.
Cele mai mari sume sunt direcționate către instituții centrale ale justiției, care operează în spații închiriate pe termen lung, uneori de peste un deceniu. În tot acest timp, statul plătește chirii comparabile cu prețul construirii unor sedii noi, dar fără a rămâne cu nimic în proprietate. Practic, banii se duc anual către proprietari privați, fără a genera valoare pe termen lung pentru sistemul public.
Situația devine și mai sensibilă în cazurile în care clădirile sunt închiriate de la proprietari controversați, persoane sau firme cu legături politice sau cu probleme penale cunoscute. În aceste situații, lipsesc explicațiile clare privind criteriile de selecție, transparența contractelor și evaluarea alternativelor. Statul ajunge astfel să finanțeze indirect afaceri private discutabile, în timp ce invocă lipsa fondurilor pentru investiții proprii.
Autoritățile vorbesc periodic despre proiecte viitoare, sedii aflate „în planificare” sau clădiri „în construcție”, însă realitatea din teren arată că ritmul este extrem de lent. Între promisiuni și implementare, justiția continuă să funcționeze în spații provizorii devenite permanente, cu contracte de închiriere prelungite aproape automat.
Lipsa unui plan ferm și calendarizat pentru mutarea instanțelor și parchetelor în clădiri proprii ridică semne serioase de întrebare privind gestionarea banilor publici. În loc ca aceste sume să fie direcționate către infrastructură, digitalizare sau condiții mai bune de lucru pentru magistrați și personal auxiliar, ele se pierd anual pe chirii.
Într-un sistem care cere eficiență, credibilitate și responsabilitate, risipa continuă din justiție subminează chiar mesajul reformei. Fără decizii clare și investiții asumate, statul rămâne captiv într-un cerc vicios: plătește chirii uriașe, amână construcțiile și repetă aceleași promisiuni, an după an.
