Într-o democrație care pare să funcționeze pe bază de lehamite și uitare, tema banilor publici aruncați pe „propagandă” rămâne un ghimpe necesar în coasta clasei politice. Vorbim despre sume colosale care pleacă din buzunarele cetățenilor pentru a se întoarce sub formă de articole elogioase sau, mai grav, sub formă de tăcere complice. Termenul de „propagandă”, ales strategic pentru ambiguitatea sa legală, a devenit paravanul perfect sub care partidele își negociază liniștea mediatică, departe de ochii curioșilor care plătesc factura.
Confidențialitatea, noul scut al „mincinoșilor profesioniști”
Spectacolul oferit de liderii politici este de o consecvență admirabilă. Sorin Grindeanu, după ce a promis solemn transparență totală, s-a refugiat rapid în spatele unor clauze de confidențialitate invocate de avocați, de parcă banul public ar fi o afacere de familie desfășurată în secret. Nu este singur în acest demers: Ciprian Ciucu, de la PNL, aplică exact aceeași metodă, ignorând cu grație principiul fundamental al statului de drept. Atunci când transparența se lovește de „clauze contractuale” între partide și presă, rezultatul este un dispreț suveran față de cetățeanul care are tupeul să întrebe unde îi sunt banii.
O democrație de vânzare, marcaj necorespunzător
Zilnic, zeci de mii de euro se scurg către redacții pentru materiale care nu poartă eticheta onestă de „publicitate”. Este o industrie a dezinformării finanțată chiar de victimele ei. În acest peisaj, datoria presei independente și a societății civile este să nu lase această temă să fie îngropată de următoarea nenorocire de pe agenda publică. Lupta nu este doar despre cifre, ci despre salvarea brumei de integritate care mai poate exista într-un sistem unde adevărul a devenit o marfă negociabilă la bucată.
