România celor două lumi: de la grija pentru „copilul de aur” la ura pentru copiii „nimănui”
Am răsuflat, în sfârșit, ușurați. Întreaga națiune a fost în alertă, tremurând de îngrijorare pentru Irina Ponta, biata „prizonieră” în infernul de lux din Abu Dhabi, unde dragostea de carte a purtat-o sub aripa protectoare a New York University. Acum, când s-a întors „vie și nevătămată” acasă, putem pune punct acestui foileton al compasiunii de stat. Nu e vina domnișoarei că face parte dintr-o dinastie de miniștri și premieri care s-au asigurat că ea va fi mereu bine-merci, indiferent de meridian. Drama fetei „care n-a putut lua avionul arabilor că a dat-o jos un autocar” s-a încheiat cu succes. Acum, că ne-am epuizat stocul de empatie pentru răsfățații sistemului, haideți să revenim la sportul nostru național: modul în care ne ignorăm și ne urâm sistematic copiii reali.
Contrastul este hidos. În timp ce freamătul public s-a concentrat pe o tânără care n-a dus lipsă de nimic, tragedia de zi cu zi a milioanelor de copii români nu deranjează pe nimeni. În România „normală”, natalitatea este negativă, iar copiii care totuși apar sunt condamnați, în proporție de o treime, la o sărăcie lucie. Suntem fruntașii Europei la mortalitate infantilă, cu o rată dublă față de media UE. Practic, în timp ce ne facem griji pentru itinerariul aerian al elitei, copiii „prostimii” mor în spitale jefuite sau, mai rău, înecați în fosele septice din curtea școlii, sub privirile unor bugetari cărora nu le pasă.
Ura aceasta tăcută se vede în cifrele abandonului școlar, unde suntem, din nou, campioni europeni. Ne mândrim cu elitele noastre la Abu Dhabi, dar ignorăm cei 440.000 de copii care nu calcă pragul niciunei școli. Iar pe cei care rămân în sistem îi „protejăm” cu o rată de vaccinare care a căzut sub orice critică, riscând să-i pierdem în fața unor boli eradicate demult în lumea civilizată. Suntem „fabrica de mame minore” a Uniunii Europene, cu fetițe de 15 ani care au deja câte trei copii, dar patrioții noștri se luptă cu educația sexuală în școli, preferând ca „valorile naționale” să însemne ignoranță și vieți distruse înainte de vreme.
Această realitate nu produce „breaking news-uri”. Nu vedem autocare de miniștri mobilizate pentru copiii flămânzi din satele uitate de lume sau pentru adolescenții care își pariază alocația la păcănele sub ochii îngăduitori ai autorităților. Compasiunea românească este selectivă și se oprește la granița privilegiului. Ne-am făcut datoria de cetățeni îngrijorați față de fata lui Victor Ponta; acum ne putem întoarce liniștiți la indolența noastră obișnuită, privind cum viitorul real al țării se stinge în mizerie, prostie și abandon, fără ca cineva să mai sune la „ambasada” bunului simț.
