Tot mai des, România este descrisă nu ca un stat funcțional, ci ca o moșie administrată din umbră de o rețea de influență. În această percepție publică, politica împarte resursele, justiția închide ochii, iar legea se aplică selectiv, în funcție de cine beneficiază de „abonament VIP”. Nu e vorba de o decizie oficială sau de o hotărâre publică, ci de un mecanism informal care pare să funcționeze nestingherit.
În centrul criticilor se află nume grele ale puterii: Sorin Grindeanu, Lia Savonea și Hubert Thuma, alături de cercuri de fideli care, spun contestatarii, controlează pârghii-cheie. Imaginea care se conturează este a unui sistem în care deciziile se iau în spatele ușilor închise, iar instituțiile sunt folosite pentru a proteja interesele rețelei.
Dosarele grele par să se stingă prin uzură, nu prin clarificare. Investigații care ar trebui să ajungă la capăt se pierd în proceduri, termene și excepții. Magistrații incomozi sunt marginalizați sau dispar din prim-plan, în timp ce cei obedienți avansează. Totul se desfășoară sub acoperirea unei legalități formale, suficientă pentru a bifa regulile, insuficientă pentru a livra dreptate.
Cetățeanul rămâne spectator și plătitor. Taxele cresc, serviciile șchioapătă, iar explicația oficială este invariabil aceeași: „totul e legal”. Alegerile au ajuns decor, spun criticii, o succesiune de ritualuri care legitimează un aranjament deja stabilit. Dreptatea devine opțională, aplicată diferențiat, iar încrederea publică se erodează.
A vorbi despre „stat capturat” nu înseamnă a emite verdicte penale, ci a descrie o realitate percepută de o parte tot mai mare a societății: instituții slăbite, control informal, responsabilitate difuză. Ieșirea din acest cerc vicios nu ține de slogane sau cosmetizări, ci de transparență reală, reguli egale și sancțiuni care nu ocolesc pe nimeni.
