Societatea Română de Radiocomunicații (SRR) demonstrează că, într-o lume digitală, paza analogică a antenelor este o afacere de aur. Pentru ca românul să poată recepționa în liniște posturile publice și, mai ales, vitalele informații despre cotele apelor Dunării, SRR nu se uită la bani când vine vorba de „paza obiectivelor, bunurilor și valorilor”. La Timișoara, de exemplu, paza antenelor și a birourilor va scoate anul acesta din bugetul de stat peste 3,3 milioane de lei. Este un efort financiar impresionant pentru a ne asigura că niciun intrus nu deranjează liniștea undelor hertziene, într-o instituție care pare să fi adoptat cu entuziasm trendul companiilor de stat: plata cu dărnicie pentru servicii de securitate, chiar și atunci când miza pare a fi doar niște fiare vechi și câteva birouri prăfuite.
Contractul semnat pe 26 februarie cu Akyle Security SRL este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai costisitor. Vorbim despre un al doilea contract subsecvent dintr-un acord-cadru pe trei ani, cu o mențiune interesantă: valoarea a crescut „din pix” cu vreo 200.000 de lei față de anul trecut. Se pare că inflația lovește mai tare în mușchii agenților de pază de la Radiocomunicații decât în restul economiei. Această generozitate nu se limitează la Banat; paza antenelor din București, Iași sau Cluj ridică nota de plată totală a SRR la amețitoarea sumă de aproximativ 5 milioane de euro. Este un preț piperat pentru a păzi niște instalații care, în mare parte, funcționează singure, dar care oferă pretextul perfect pentru a scurge fonduri publice spre firme de profil.
Ironia situației este că, în timp ce tehnologia de broadcasting avansează, metodele de protejare a activelor rămân blocate în era „paznicului la barieră”. Într-o epocă a monitorizării video inteligente și a senzorilor de mișcare, SRR preferă să plătească milioane de euro pentru prezență fizică, transformând paza antenelor într-o formă de asistență socială pentru firmele de securitate conectate la buget. Este fascinant cum o companie de stat, care ar trebui să fie un model de eficiență tehnologică, alege cele mai costisitoare și arhaice metode de a-și proteja patrimoniul, totul pe spinarea contribuabilului care plătește pentru a asculta radioul „moca”.
În final, paza de la Radiocomunicații este oglinda fidelă a modului în care funcționează multe instituții „fundamentale” în România: bugete umflate pentru servicii secundare, contracte cu dedicație și o lipsă totală de viziune în gestionarea banului public. 5 milioane de euro pleacă anual pe paza unor obiective care ar putea fi securizate mult mai ieftin, în timp ce calitatea programelor și modernizarea infrastructurii rămân mereu pe plan secund. Rămânem cu satisfacția că, indiferent de criză, cotele apelor Dunării vor fi păzite cu sfințenie de agenți plătiți regește, într-un spectacol al risipei unde semnalul este clar: banul public se recepționează cel mai bine în conturile firmelor de pază.
