Curtea de Justiție a UE a desființat, într-un limbaj neobisnuit de dur, deciziile Înaltei Curți privind prescripția: Înțelege greșit jurisprudența CEDO. A mărit semnificativ riscul de impunitate la fraude. A instaurat o situație de incertitudine juridică

Motivarea detaliată a hotărârii luate de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Lin II, publicată joi, devoalează un limbaj neobișnuit de dur față de Înalta Curte de Casație și Justiție din România și de deciziile pe care aceasta le-a luat și care au dus la închiderea a numeroase dosare penale din cauza prescripției.

Instanța de la Luxemburg aduce o serie întreagă de reproșuri Curții Supreme de la București:

• că nu înțelege jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
• că prin deciziile pe care le-a luat a mărit „semnificativ” riscul de impunitate pentru fraude grave la adresa bugetului UE.
• că înainte de a lua decizii privitoare la prescripție, nu și-a îndeplinit obligația de a sesiza CJUE cu întrebări preliminare, instaurând astfel în țară o situație lipsită de securitate juridică.

Totodată, instanța de la Luxemburg deschide ușa promovării unor recursuri în casație prin care să fie reformate hotărârile judecătorești cu ajutorul cărora numeroși infractori au scăpat de pedepse din cazua prescripției penale, ca urmare a deciziilor luate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Defecțiuni la noul Cod penal

Întreaga problematică a prescripției penale în România a pornit de la un articol din Codul penal intrat în vigoare pe 1 februarie 2014 și care spunea că „cursul termenului de prescripție se întrerupe după orice act întocmit de procuror”, moment din care începe să curgă un nou termen de prescripție. În Codul vechi, cel din 1969, se spunea că „cursul prescripției se întrerupe după orice act întocmit de procuror care se comunică suspectului”.

În 26 aprilie 2018, Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate și a declarat neconstituțională sintagma „orice act întocmit de procuror”, articolul de lege rămânând astfel trunchiat: „se întrerupe după…”

În 26 mai 2022, CCR a admis o altă excepție și a declarat neconstituțional întreg articolul, stabilind totodată că între decizia din 2018 și cea din 2022, deci vreme de 4 ani, nu a existat nicio prevedere legală care să întrerupă cursul prescripției. Deci actele întocmite de procuror în acest interval, indiferent dacă erau sau nu comunicate suspectului, nu întrerupeau cursul prescripției.

Guvernul a adoptat imediat, pe 30 mai 2022, o ordonanță de urgență prin care a restabilit formularea din Codul penal din 1969: „cursul prescripției se întrerupe după orice act întocmit de procuror care se comunică suspectului”.

Înalta Curte comite prima greșeală

În același an, pe 25 octombrie 2022, Înalta Curte a dat o decizie (67/2022) prin care a extins retroactiv beneficiul prescripției, așa cum a fost el formulat de CCR, și pentru perioada 2014-2018, adică de la intrarea în vigoare a noului Cod penal și până la prima decizie a CCR.

ÎCCJ și-a fundamentat decizia prin aceea că, fiind normă de drept substanțial, și nu procesual – adică e prevăzută în Codul penal, nu în Codul de procedură penală – instituția prescripției se bucură de regimul legii penale mai favorabile, deci se aplică retroactiv, conform Articolului 7 din Conveția Europeană pentru Drepturile Omului.

În acest context juridic complicat, Curtea de Apel Brașov, care judeca un caz de evaziune fiscală, a sesizat CJUE cu o întrebare preliminară, solicitându-i să stabilească dacă deciziile CCR și ICCJ nu intră în coliziune cu dreptul eruopean în ceea ce privește riscul de impunitate față de fraudarea intereselor financiare ale UE. Așa s-a născut Cauza Lin I.

Pe 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a UE s-a pronunțat în Cauza Lin I: instanțele românești trebuie să aplice deciziile CCR – adică să considere că între 2018 și 2022 cursul prescripției nu s-a întrerupt -, dar să lase neaplicată decizia 67/2022 a Înaltei Curți, care extindea retroactiv efectele deciziilor CCR și pentru perioada 2014-2022.

Înalta Curte recidivează

În iunie și septembrie 2024, Înalta Curte mai dă două decizii (37 și 16 din 2024) de unificare a jurisprudenței, prin care fac practic imposibilă aplicarea în România a deciziei CJUE din Cauza Lin I, deci a dreptului european.

Într-una din ele, ICCJ consideră că Hotărârea Lin I oferă o protecție mai scăzută a drepturilor fundamentale decât articolul 7 din CEDO, ceea ce obligă instanțele să nu o aplice.

În a doua decizie, ICCJ condiționează aplicarea Hotărârii Lin I de aplicarea unui principiu cu totul paradoxal, care, în lectura oferită de CJUE, poate fi rezumat astfel: Hotărârea Lin I se aplică doar pentru perioadele în care legea care permitea întreruperea prerscripției (deci mai defavorabilă infractorilor) era mai favorabilă decât legea care nu permitea întreruperea prescripției (deci mai favorabilă infractorilor). Ceea ce este o imposibilitate.

Decizia Lin II

Acesta este contextul în care Parchetul Curții de Apel Oradea a sesizat ICCJ cu un recurs în casație, într-un dosar în care un evazionist fiscal scăpase de pdeapsă pentru că intervenise prescripția. Înalta Curte a sesizat CJUE să pronunțe o a doua decizie, Lin II, pentru că apăruseră iarăși niște interpretări neuniforme.

Joi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat decizia, care conține o serie de reproșuri la adresa instanței supreme din România.

În primul rând, Curtea de la Luxemburg notează că ICCJ a interpretat eronat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 7 CEDO cere aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile doar în ceea ce privește definirea pedepselor (incriminarea) și stabilirea sancțiunilor (pedeapsa) – dar nu și modul în care este reglementată prescripția.

De altminteri, CJUE atrage atenția că Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că normele privind prescripția sunt norme de drept procesual, și nu substanțial, chiar dacă unele state, precum și România, le au prevăzute în Codul penal și nu în Codul de procedură penală. Prin urmare, aceste norme nu se bucură, din perspectiva CEDO, de calitatea de lege penală mai favorabilă.

Cât privește riscul de impunitate creat de deciziile ICCJ, Curtea de la Luxemburg se dovedește necruțătoare. Instanța arată că „perioadei de aproximativ 47 de luni în cursul căreia niciun act nu era susceptibil să întrerupă prescripția răspunderii penale, în conformitate cu deciziile Curții Constituționale, i se adaugă, în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, o perioadă de cel puțin 51 de luni în care se aplică același regim juridic, ceea ce constituie o extindere considerabilă a riscului sistemic de impunitate”.

ICCJ a încălcat o obligație legală

Curtea mai observă că înainte de a fi adoptat cele trei decizii controversate, Înalta Curte era obligată să sesizeze CJUE cu întrebări preliminare: „Trebuie amintit că, prin deciziile respective, această instanță de ultim grad a stabilit în esență că instanțele române trebuie să refuze aplicarea [dreptului european] așa cum a fost interpretat prin Hotărârea Lin 1, pentru motivul că această interpretare ar fi contrară articolului 7 din CEDO și anumitor principii de ordin constituțional, fără a sesiza în prealabil Curtea în această privință”.

„Or, trebuie amintit, pe de o parte, că în cazul în care nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea, atunci când în fața sa este invocată o chestiune privind interpretarea dreptului Uniunii. Instanțele naționale nu au competența de a declara nevaliditatea actelor instituțiilor Uniunii”, mai arată CJUE.

Cea mai dură remarcă a instanței de la Luxemburg poate fi găsită ân paragraful 234 al deciziei: „Rezultă că, prin adoptarea Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 fără a sesiza în prealabil Curtea cu o cerere de decizie preliminară, ÎCCJ nu numai că și‑a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 TFUE, dar a și participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică, impunând celorlalte instanțe române, cu încălcarea dreptului Uniunii, să adopte o interpretare a dreptului lor național vădit incompatibilă cu cerințele care decurg din Hotărârea Lin 1”.

Mingea e la procurori

Unul dintre cele mai importante considerente ale deciziei CJUE vizează posibilitatea formulării unor recursuri în casație împotriva unor hotărâri judecătorești definitive prin care inculpații au scăpat de pedepse datorită prescripției.

În primul rând, CJUE a stabilit că o hotărâre definitivă nu se bucură de autoritate de lucru judecat câtă vreme există posibilitatea ca aceasta să fie reformată pe calea unui recurs în casație, chiar dacă această cale de atac este considerată în dreptul român drept una extraordinară.

În al doilea rând, Curtea consideră că atâta vreme cât au fost posibile recursuri în casație pentru a pune hotărâri definitive de condamnare în acord cu deciziile pe prescripție ale Înaltei Curți, pronunțându-se în final achitarea, în mod simetric ar trebui să poată fi promovate și recursuri în casație care să puncă aceste ultime sentințe în acord cu dreptul european, așa cum a fost el interpretat în Hotărârea Lin II – adică să fie repusă în discuție posibilitatea condamnării.

Pentru asta însă, trebuie ca, după ce Hotărârea Lin II va fi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  Parchetele care au instrumentat cauzele soldate cu clasare pe motiv de prescripție să promoveze în termen de 30 de zile recursuri în casație, pe motiv că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Rămâne de văzut însă dacă actualii șefi de Parchete vor consimți la aceste căi de atac.

Decizia integrală a Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi lecturată aici.