Mesaj tăios de la Washington. Zuckerman avertizează: „America vede tot ce se întâmplă la București”
Adrian Zuckerman spune ceea ce politicienii români se prefac că nu aud: România are nevoie de guvern, nu de orgolii vopsite în strategie.
Politica românească are, deseori, senzația că se joacă singură în sufragerie. Că poate trage de timp, poate bloca tot, poate inventa explicații, poate muta vina de la unii la alții, poate împacheta orgolii personale în vorbe mari și poate spera că lumea nu observă.
Doar că… lumea observă.
Mai ales atunci când România nu mai este o insulă provincială, ci un punct important pe flancul estic al NATO, la marginea unui război, într-o regiune unde instabilitatea politică nu este niciodată o simplă ceartă internă.
Fostul ambasador al Statelor Unite în România, Adrian Zuckerman, a spus-o brutal: la Washington se știe foarte bine ce se întâmplă la București.
Senatul american știe. Congresul american știe. Administrația americană știe.
Iar mesajul lui, dincolo de formulările dure, este imposibil de ignorat:
România nu își mai permite luxul de a sta fără guvern, iar cei care blochează instalarea unui Executiv fac un rău concret țării.
Nu un rău abstract. Nu un rău de talk-show. Un rău economic, strategic, diplomatic și instituțional.
Problema nu mai este cine are dreptate în partid, ci cine lasă țara fără direcție
Adrian Zuckerman îl acuză direct pe Ilie Bolojan că blochează formarea unui nou guvern. Îl numește iresponsabil.
Spune că Bolojan, USR și UDMR au votat „nu” la încercările președintelui Nicușor Dan de a construi o soluție guvernamentală.
În opinia sa, aici nu mai vorbim despre principii, ci despre orgolii personale și despre incapacitatea de a pune țara înaintea calculelor de partid.
Sigur, fiecare tabără își poate construi propria poveste eroică.
Unii spun că apără reformele. Alții spun că apără stabilitatea. Alții spun că apără direcția europeană.
Alții invocă „interesul național”, această pătură groasă sub care intră, la nevoie, și virtutea, și impostura.
Dar întrebarea rămâne simplă: poate o țară aflată în criză economică, bugetară și politică să stea săptămâni întregi în blocaj doar pentru că niște lideri nu mai știu cum să piardă elegant?
Răspunsul este nu.
Un guvern prost poate fi sancționat în Parlament. Un guvern slab poate fi criticat, amendat, controlat, chiar dat jos. Dar absența unui guvern produce un vid.
Iar vidul, în politică, nu rămâne niciodată gol. Este umplut de panică, de zvonuri, de presiuni externe, de instabilitate financiară și de oportunismul celor care trăiesc din haos.
Washingtonul nu se uită la București ca la o telenovelă locală
Pentru publicul românesc, blocajul poate părea încă un episod din lunga comedie politică internă. Încă o ceartă între lideri. Încă o rundă de negocieri. Încă o ședință. Încă o declarație. Încă o poză cu oameni serioși care ies din clădiri oficiale și spun că „analizează”.
Pentru Washington, însă, lucrurile se văd altfel.
America nu se uită la România ca la o țară care are timp de mofturi.
Se uită la un aliat NATO de pe flancul estic.
Se uită la o țară aflată lângă Ucraina.
Se uită la o zonă în care Rusia testează permanent rezistența politică, socială și instituțională a statelor vecine.
Se uită la o țară care are nevoie de predictibilitate, de continuitate și de decizie.
Iar când la București se produce o criză prelungită de guvernare, semnalul extern este prost. Foarte prost.
Nu pentru că Washingtonul ar trebui să decidă guvernul României. Nu despre asta este vorba.
România trebuie condusă de instituțiile ei, în cadrul Constituției ei, prin votul Parlamentului ei.
Dar într-o lume reală, în care alianțele contează, partenerii strategici observă dacă ești serios sau dacă îți dai singur foc la casă și apoi explici doct că ai vrut doar să testezi sistemul de alarmă.
Bolojan și riscul de a confunda încăpățânarea cu responsabilitatea
Ilie Bolojan a fost multă vreme prezentat ca omul reformei, al disciplinei administrative, al eficienței.
Și, în multe privințe, imaginea aceasta nu a apărut din neant.
Bolojan are un profil diferit de politicianul român obișnuit.
Nu este produsul clasic al gargaragiului de partid.
Are experiență administrativă, are reputație de om dur, are capacitatea de a spune lucruri nepopulare.
Tocmai de aceea situația actuală este delicată.
Pentru că un lider cu reputație bună poate cădea în beția propriei legende.
Poate ajunge să creadă că orice refuz al său este principiu, orice blocaj este fermitate, orice încăpățânare este reformă, orice opoziție față de o soluție politică este dovadă de verticalitate.
Nu întotdeauna.
Uneori, responsabilitatea înseamnă să accepți că nu mai ai numerele.
Că nu mai poți construi majoritate.
Că nu poți ține o țară suspendată pentru că soluția agreată de alții nu îți convine.
Că politica nu este un examen de puritate personală, ci arta grea de a produce guvernare într-o realitate imperfectă.
Dacă Adrian Veștea poate forma un guvern solid și poate obține votul Parlamentului, soluția trebuie testată politic.
Dacă guvernul va fi slab, Parlamentul are instrumente.
Dacă va greși, opoziția va avea muniție.
Dacă va deraia, poate fi sancționat.
Dar a bloca din start orice formulă doar fiindcă nu este formula ta preferată înseamnă să transformi țara într-un anexă a frustrării tale.
Guvernul Veștea nu trebuie iubit. trebuie votat sau respins democratic
Aici este, de fapt, miezul discuției. Nu trebuie să ne îndrăgostim de guvernul Veștea. Nu trebuie să îi compunem ode înainte să existe. Nu trebuie să acceptăm ideea că orice guvern este automat bun doar pentru că pune capăt crizei.
Dar trebuie să acceptăm regula matură a democrației: premierul desemnat merge în Parlament, își prezintă echipa, programul, majoritatea și cere votul.
Acolo se decide.
Nu prin amenințări interne. Nu prin execuții de partid. Nu prin blocaje informale. Nu prin calcule făcute în camere mici, de oameni care se tem mai mult de pierderea controlului decât de pierderea credibilității țării.
Zuckerman insistă exact pe acest punct: parlamentarii ar trebui să decidă în funcție de ceea ce cred că este bine pentru poporul român, nu doar în funcție de ordinele șefilor de partid.
Este o idee incomodă pentru partidele românești, obișnuite să trateze parlamentarul ca pe o piesă de mobilier cu cartelă de vot.
Dar, în crize, Parlamentul nu poate fi doar o mașină de aprobat ordine. Trebuie să fie locul în care se ia o decizie politică reală.
România nu mai are timp de teatru mic
Problema mare este că România se află într-o criză economică serioasă.
Deficitul apasă. Prețurile apasă. Bugetul scârțâie. Investitorii se uită. Partenerii externi se uită. Instituțiile europene se uită. Piețele se uită.
Și, foarte important, cetățenii se uită. Văd și ei, prea bine, ce se întâmplă.
Oamenii nu mai au răbdare cu subtilități de partid.
Nu mai vor să afle cine pe cine a trădat în ședința de la ora 17.00.
Nu mai vor roman-fluviu despre resentimente liberale, calcule pesediste, condiții useriste și virgule udemeriste.
Vor un guvern care să lucreze. Vor facturi suportabile. Vor salarii plătite. Vor spitale. Vor drumuri. Vor decizii. Vor un stat care nu pare că s-a încuiat singur în baie și nu mai găsește cheia.
În această lumină, avertismentul lui Zuckerman devine mai mult decât o opinie personală.
Devine un semnal despre felul în care arată România din exterior: o țară importantă, dar blocată; o țară necesară alianței occidentale, dar consumată de orgolii interne; o țară care are nevoie urgentă de guvern, dar se împiedică în ambițiile unor lideri care au uitat dimensiunea momentului.
Când prietenul strategic îți spune că arăți rău, ar fi bine să te uiți în oglindă
Sigur, tonul lui Adrian Zuckerman poate deranja. Formulările lui despre „mișcare soroșistă”, despre „mișcare spre stânga” sau despre „mișcare împotriva Americii” vor produce reacții.
Unii vor spune că exagerează. Alții vor spune că apasă ideologic prea tare. Alții vor încerca să mute discuția de la fond la stil.
Dar fondul rămâne.
România este într-un blocaj periculos. Are nevoie de guvern. Are nevoie de direcție. Are nevoie de stabilitate. Iar cei care prelungesc criza trebuie să explice public ce câștigă țara din această amânare.
Nu ce câștigă partidul. Nu ce câștigă liderul. Nu ce câștigă facțiunea. Țara.
Pentru că, în momentul în care costul blocajului devine mai mare decât beneficiul tactic, politica încetează să mai fie strategie și devine sabotaj prin prostie.
America ne vede.
Poate că acesta este cel mai dur lucru din mesajul fostului ambasador: America ne vede.
Ne vede certurile, blocajele, orgoliile, jocurile, ambiguitățile, incapacitatea de a pune rapid un guvern pe picioare.
Ne vede cu o luciditate pe care noi, prinși în zgomotul intern, uneori o pierdem.
Și, din ce vede, nu arătăm bine.
Nu arătăm ca o țară sigură pe ea. Nu arătăm ca o țară care înțelege gravitatea momentului. Nu arătăm ca o țară care știe să își gestioneze alianțele, bugetul, crizele și prioritățile.
Arătăm ca o clasă politică ce încă mai crede că poate confunda interesul național cu interesul de grup.
Un guvern nu este un moft.
Este motorul executiv al statului. Fără el, administrația merge în avarie, economia intră în ceață, iar partenerii externi încep să se întrebe dacă România este condusă sau doar comentată.
De aceea, mesajul trebuie spus simplu: guvernul Veștea trebuie lăsat să ajungă în Parlament.
Acolo se vede dacă are susținere. Acolo se votează. Acolo se asumă. Acolo cade sau trece.
Restul este zgomot.
Iar România nu mai are nevoie de zgomot. Nici de sabotarea ideii de guvernare stabilă.
Are nevoie de guvern, de responsabilitate și de oameni politici care să înțeleagă că, atunci când țara arde mocnit, nu te mai piepteni în oglinda partidului.
America ne vede. Europa ne vede. Piețele ne văd. Cetățenii ne văd.
Ar fi timpul să se vadă și politicienii pe ei înșiși. Dar nu cum se imaginează. Cum sunt.
